De dragote fata de paianjeni

înainte să-mi dau cu apă pe faţă

mă abate un gând… stau şi pasc gândul, când văd la marginea chiuvetei, un mic subţire paianjen

dacă nu scoteam gândul pe izlaz, făptura delicată se-neca în însăşi deşteptarea mea

azi mi-a zdrăngănit ceasul deşteptător cu un ciocan metalic abstract, chiar deasupra chiuvetei

sincer vă povestesc, n-am bagat de seamă că păianjenii respiră până nu i-am văzut înecaţi

îi consideram nişte uscături care din nu ştiu ce motive exagerat de articulaţi se mişcă

se respiră sărmanii de e şi pe deasupra uscăcioşi cum sunt se tem, se tem de apă şi se tem să nu se-nece

cum încape aşa gând mare în aşa lemnoasă făptură, făr’ de umezeală…!

miram-aş până ce altul, altundeva vede-mă-va cum grăbit şi temător de ape mai mari în fuga de furtuna cea deşteptătoare voi fugi

…

sper să-i bată şi lui vreo talangă, atârnată de vre-un gând la el, capră la mine şi să mă târâi fragmentar spre altceva decât constatarea respectivului că şi eu aş fi fost o fiinţă uscăcioasă care respiră.

grau

azi voi hrani necuvantatoare vrabii, cu grau uscat
m-am gandit sa-l incoltesc
dar asta e mancare de oameni
suratele ele, le potinverzi singure
si usor un firicel de grau le iese in loc limba prin cioc
jocul goanei dupa hrana se arcuieste subtire acum
de remarcat ca din movilita ce le-am facut din boabe n-au prea servit
in schimb din cele imprastiate pe caldaram, haotic in azvarlire de pumn deschis cazute jucause ca niste boabe de mercur scapate in plan
au facut ordine si ordinea au lasat-o omului
lor le-a placut boaba nu gramada
si uite ce frumos vrabiile viu argintii m-au invatat masura
iesitu-mi-am din petec si ciomagul din grau incoltit mi-a cantat un casntec simplu, duscret si cat se poate de prezent

La masa maştilor sfărâmate

În fuga cailor din pieptul ei, o potcoavă de condor cocoşat în Anzi

Se întinde ca vâna de alior spre o stea pitică

din pâinea frântă la masa eroilor ieşiţi pe scut!

Ţinuturile Egilde

Declar stare de urgenţă, grăbiţi pasul, nu mai avem pinguini la pol!
Fiţi gata să urlaţi voi în locul lor! Urlaţi voi de frig, ei nu mai sunt!

Declar stare de urgenţiune!

Ieşiţi din nou din staţiile de benzină, ieşiţi din chioşcuri, ieşiţi din casele voastre călduroase, iaşiţi din nou din tutungerii, ieşiţi din nou din agenţiile loto şi casele de pariuri
ei nu ne mai pot încălzi, nu mai sunt la pol!

Declar stare de urgenţiune!

Nu mai avem aurora borealis, ea nu mai sta să coloreze planctonul plecat din stele

ieşiţi voi acum şi fiţi străvezii, căci ea nu mai stă, nu se mai lasă colorată pentru noi, ea nu mai este

Declar stare de urgenţiune
grăbiţi pasul…!

nu mai avem pământul de subt nou

el nu mai stă să ne îngită, pe noi s-a suit spre o nova pitică
s-a facut portocaliu
el nu mai vrea să ne îngită!

Aşa că ieşiţi voi, ieşiţi voi si ne tineti, căci pămânatul s-a facut o aurora borealis
pe o novă pitică într-o boare oranje intens
şi ne ţine privirea în tensiunea suflului de vrabie

Hrăniţi vrăbiile deci… ele ne mai ţin,
hrăniţi pinguinii spânzuraţi de stele căci ei ne mai fac cald,
hrăniţi balenele ucigaşe, doar ele mai mătură planctonul plecat din stele

hraniţi pasărea Titanis, doar ea ne mai cloceşte

Ieşiţi, ieşiţi din ceainării şi tutungerii, din agentiile loto, ieşiţi şi pitrociţi la vânturile nordice, doar ele … doar ele ne mai ştiu drumul spre culcuşul păsărilor Piung

Egilda

M-am întins pe-o goană felină…,

cheamă-mi un strigăt subţire şi tănăr

scurs din trei metale uitate undeva în înaltul albatru

sărută-mi ochii apăsaţi,

de atâtea flori de caise căzute odată cu bruma de Marte

Umbra spicelor de alb aplecate peste atâtea platoşe războinice

de viteji căzuţi sub ploaie târzie în floare de cireş de aceasta dată

ne vom strivi împreună sub stihiile planctonului primăvăraticilor aorore boreale

ce lunecă pe opalul ochilor,  tot timpul altor ursi polari

… iar ei blânzi mugesc catre steaua albă tremurată în însăşi măduva anotimpurilor celor trei plecate

să cădem pradă dar, mândrilor eroi vânturaţi în tihna aşezatelor adieri damaschine

Înverzire

Ne plimbăm ca doi îndrăgostiti în cercuri, prin coridoarele banale şi-ncâlcite
dar ea îmi spune că nu’n-cerc ne-ameţim, în briza cea de munte se mângâie o ceafă
eu am ameţit de cercuri, cercuri pe coridoare prafuite şi mereu anoste
ea ciripit aude, frunze pică, vulpi roşcate răsărite ţopăie în dansul ei, iar eu ma-nvârt în coridoare negre, gri întortochiate
ţip de unde n-am ecou şi cer un ochi de-al ei să-mi dea să văd păduri verzui şi ape sure
ea are alţi ochi şi când în gura-mi ţipătoare-l pun, apuc să gust din jar de munte
e-adevărat mă-nvârt în coridoare întotochiate, cercuri cercuri
şi ea câmpiile bate
ia-ţi ochiul înapoi, e-amar de dulce
mă lasă să-ameţesc în tunele încâlcite!

Povestea omului, gâştei şi a corbului

Ce e omul când ajunge corb sfâşiat de gâşte

aşa se-mprăştie carnea putrezită în burţi fâlfâite, spre toate zările ca nişte spiţe ale unei roabe neolite

azi am văzut un corb sfios, ciupea din carnea unei raţe cu burta-n sus ‘ghetată, desuetă ea cumătra,  oasele la vedere

iar corbul ţanţos cavaler, se tot lovea cu ciocul de recele-i ficat, pe-un roz deschis, deschis…

o raţă proaspătă pe-o apă tânără, cu aripi legate la spate şi burţile spre stele, ajunsă de ocara ciocului ungiular

de-aş aprinde  un foc ciorii

să vadă pe ce stă de fapt

Şade pe-un om ce-n sus priveşte, către un cer mişcat de mii de corbi suprapuşi, încălciţi şi liberi